Poetul poemelor din săptămâna uitată

Șerban Codrin

Cum facem uneori schimb de purtători ai poeziei, eu i-am prezentat diriguitorului revistei „Helis” câţiva autori, după părerea mea, demni de luat în seamă, altfel s-ar scufunda printre cutele anonimatului înainte să le aflăm puterile creative; la rândul său m-a tras de mânecă, dacă i s-a ivit prilejul, ceea ce s-a întâmplat o dată în plus în numărul din ianuarie 2014 al revistei, unde a apărut numele unui poet necunoscut deasupra a şase poeme pur şi simplu surprinzătoare.
Aveam să aflu după câteva zile că poetul îmi era cunoscut cel puţin fizic, am dialogat de mai multe ori cu nişte ani în urmă, cunoscându-i destul de vag preocupările. Inginer electronist de profesie, cu studii nedefinitivate de sociologie, locuitor al municipiului Slobozia, face o navetă domestică între casapărintească din satul Brâncoveni şi apartamentul dintr-un bloc. Profesia l-a purtat dintr-un loc de muncă în altul, în orice caz în jurul Bărăganului şi pe malurile Mării Negre. L-am întâlnit pe stradă şi mi-a spus simplu: „Eu sunt Petre Ioan Creţu. Când te-am văzut ultima oară purtai barbă, acum port numai eu”.
Ne-am aşezat la o cafea, cadru bun pentru o discuţie despre literatură. Cum avea în buzunar câteva numere din „Helis”, tocmai luate de la Centrul Cultural „Ionel Perlea”, i-am mărturisit că următorul poem, din mai multe motive, mi se pare excelent:

„e luni
ziua în care Dumnezeu şi sfântul Petru joacă barbut
îmi şopteşte conspirativ îngerul de pe umărul meu stâng 

smulg toate icoanele încolţite în mine
şi fac un foc înalt până la cer”

Textul este reprodus exact, cu lipsa de punctuaţie din original, fără majuscule şi cu veşnic repetabilul „în care” temporal, în loc de „când”. Fuseseră, în revistă, primele versuri citite din noul autor şi mi s-au întipărit în memorie. A protestat: versurile nu alcătuiesc un poem, ci sunt finalul din „Un alt poem de luni”, (în titluri foloseşte majuscule). Bineînţeles, dar restul poemului pare altceva, sunt două texte într-unul. E bine aşa cum vrea autorul, dar autorul are în faţă un cititor, care, vorba altui poet, este „cel mai frumos om” din lume.
Volumul „Poemele săptămânii uitate” este alcătuit din două cicluri compacte, sau două poeme segmentate în fragmente scurte, fiecare cu titlu, Poemul de luni, Un alt poem de luni, Poemul de marţi şi aşa mai departe.
Primul poem repetă titlul cărţii. După un epilog şi parcurgerea tuturor zilelor săptămânii, ultimele patru texte, accentuat metafizice, sunt conclusive şi alcătuiesc patru prologuri. Iată primele versuri:

„cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii
în paturi de fier la perete
la etajul trei salonul unu
salonul spânzuraţilor
salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierul”
(Secvenţă)

Avem premizele unui poem aparent epic. Pentru că autorul, dincolo de dramatismul apocaliptic al conţinutului, se joacă frumos, inteligent cu formele, probabil ar fi trebuit să prefere versetul. Figurile de stil merg spre zona paradoxală, într-un climat aparent prozaic, dar o proză de o violentă coloratură poetică, neo expresionistă. Iată textul aşezat în două versete:

„Cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete,
la etajul trei salonul unu,salonul spânzuraţilor,
Salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierul.”

Aminteam de paradox: este figura de stil cea mai frecventă în întreaga carte, mai cu seamă în amplul poem, la fel, divizat în mai multe poeme/capitole „Arca lui Noe”, o subtilă parodiere a mitului creaţiei, dar o pastişare ciudată, cum nu mi-a mai fost dat să citesc, pentru că intenţiile nu sunt satirice, ci metafizice, dramatice. Dumnezeul lui Petre Ioan Creţu nu este mortul nietzschean, ci marele bolnav, aşadar se poate alătura suferinzilor din sanatoriul de pe malul mării din „săptămâna uitată”. De remarcat că în acest poem autorul recurge sporadic la punctuaţie, ceea ce măreşte impactul la lectură.
Poet premiat pe internet, selectat în antologii internaţionale, Petre Ioan Creţu trebuie să-şi tipărească toate cărţile, pentru că le are scrise, şi să se grăbească în toate direcţiile, să-şi caute susţinători literari şi să fie luat în seamă, pentru că mesajele sale, transmise nouă, „cei mai frumoşi oameni”, cititorii săi, sunt profunde, tragice, concepute în miezul negru al disperării.

„Dumnezeu ne-a chemat la el într-o după-amiază de vară
ne-a dat câte un poem să-l scriem pe suflet c-un crin
după care putem chiar să şi murim uitaţi în ţinuturi barbare”
(Poemul de miercuri)

Volumul cuprinde versuri/versete excepţionale, nicidecum scrise cu cerneală, ci cu un mare talent, pe care, sper, să-l regăsesc fremătând în toate cărţile sale viitoare. Este o poezie care merită citită numai cu răbdare, pe hârtie, înnobilată de luminile tiparului, nu pe ecranul laptopului, pentru că te pune pe gânduri dincolo de forma ei, printr-un impresionant conţinut ideatic şi de trăiri crunte, accentuate, de om trecut prin multe suferinţe, la limita ezoterică a vieţii cu moartea, ambele personaje în dramatica sa mărturisire. Să nu se creadă cumva că poetul nostru este un bolnav pe un pat de spital, nici pe departe, ci un suferind metafizic, care se exprimă în concepte puternic simbolizate, într-un univers literar, estetic, artistic.”

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sari la bara de unelte