Nea Nicu

Dintre perne şi plapumă din Nea Nicu se vedea doar fesul, negru şi lunguieţ ca un coif , ziceai că e un vodă pornit la războaie, călare pe ditamai patul, cu scândurile în formă de aripi. Parcă era Arhanghelul Mihail, fulgerând lumină albastră, pavăză răului din noi, cel care răpune balaurul cu sabia de foc… cârja lui Nea Nicu purtând strălucirea Luminii în ea.
Nea Nicu era paznic la marginile nopţilor reci, întunecate, stavilă în calea nălucilor lăptoase, ce scânteiau ca putregaiul și bântuiau de la o vreme spitalul, de-a lungul coridoarelor prăfuite, străbătute de paşi şi umbre diforme și care speriau bolnavii de moarte. Niciunul nu ne mai vindecam, mergeam toată ziua printre paturi, parcă pluteam, cu ochii încercănaţi, cu capul atârnând pe umeri, bălăngănind din mâini ca într-un balet mecanic. Medicii șuierau, parcă erau gloanțe de plastic, dintr-o parte în cealaltă parte a spitalului, nici nu aveam timp să-i vedem, să le dăm bună ziua cu respect, oricum nu se supărau pe noi, își făceau meseria lor șuierătoare cu har și plecau liniștiți la familie acasă. Asistentele, strânse în formă de romb, doar țopăiau într-un picior, în frunte cu asistenta șefă și grasă, când se plictiseau ieșeau la o țigară pe balconul de la etajul trei sau ne făceau câte o injecție cu seringa de fier, ne aruncau și pastile cu elasticul, ne pândeau de după ușă și cum mișcam, ne și pomeneam cu câte o bulină în nas, în ochi ori în gura căscată de atâta mirare.
Deşi vorbele lui Nea Nicu erau mai tot timpul neinteligibile, ceva între na-na na-na şi hârș-hârș-ăă, ţipate gutural de-a lungul zilei, când ne adunam în jurul lui şi ne povestea despre arătările nopţii, înţelegeam tot, chiar vedeam în jurul lui toți eroii lumii morţi, cu oasele lor albite de vreme sau armata de cărucioare plecată în bejenie, cu steaguri, cu poeme rostite de cuci şi el, Nea Nicu, din vârful patului, tronând peste toţi, eroul nostru minune din salonul cinci, Nea Nicu cu fesul coif şi ochii plini de lumină, strălucea și se înălța ca un zeu peste sufletele noastre și atât de mult ne bucuram că eram contemporani cu el și ne simțeam protejați ca de Dumnezeu însuși, dormeam fără vise somn bun odihnitor, ne vindecam neîncetat până înfloream și plecam acasă.
Își dormea nopțile în spital de mai bine de cinci ani, în fund, rezemat de plapumă şi perne și noi adormeam liniştiţi ştiindu-l de veghe, pe culoarul salonului cinci, chiar lângă mine. Până într-o dimineață, când l-am găsit mort cu o aripă de înger înfiptă între coaste.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sari la bara de unelte